Buna ziua,
Am aflat de concursul Pasaport pentru Excelenta anul trecut, cand am si participat, dar nu am trecut de a doua etapa (pe buna dreptate, eseul trimis atunci fiind mai mult unul de test, schitat in graba). Nu am fost catusi de putin descurajata, dimpotriva, am ramas placut surprinsa de formatul iesit din tipare al concursului, care promoveaza si incurajeaza creativitatea, competitivitatea, performanta si, de ce nu, asa cum „spune” unul dintre sloganurile dumneavoastra, excelenta.
Desigur, au fost si competitiile locale, am reprezentat judetul la faza nationala a olimpiadei de limba engleza, unde dezamagirea a fost la fel de mare precum asteptarile. Conditii mizere, apartinand unei lumi pe care nu o cunosteam, obiectivitatea, corectitudinea, calitatea competitiei, evaluarea probelor, excelente, dar… numai teoretic. In realitate, totul pe dos, ca un intreg al momentului perfect asortat, de altfel.
Cand am primit newsletterul de la Mirunette International Education in care era anuntata a doua editie a concursului m-am bucurat enorm, vazand ca mi-a fost oferita o a doua sansa si am fost determinata sa dau tot ce aveam mai bun. Personal, consider ca prima etapa este cea mai dificila – nu e deloc simplu sa realizezi o descriere din 35 de cuvinte care sa se faca remarcata printre alte 3 000! Asa ca probabil va imaginati cat de fericita am fost atunci cand am vazut ca ma numar printre cei 944 de copii selectati in urma primei probe pentru a participa la etapa a doua.
Etapa eseului este insa mai tricky decat pare. Initial, 500 de cuvinte par o limita greu de atins iar constructiile date nu ridca vreo problema, avand in vedere faptul ca reprezinta lucruri uzuale din viata cotidiana, parand usor de infiltrat intr-o compunere (totusi, provocarea consta chiar in evitarea capcanei de a folosi sensul lor propriu, utilizandu-le in moduri mai putin conventionale). Cu toate acestea, dupa ore intregi in care ai incercat sa-ti scrii lucrarea si ai fost atent la capcana anterioara constati ca ai depasit limita cu mai bine de jumatate din maximul acceptat si ca trebuie sa reduci masiv numarul de fraze folosite, pana cand ajungi in punctul in care eseul a pierdut prea mult din substanta, ideea initiala fiind diluata, iar, odata cu ea, si intregul la care tineai atat de mult. Atunci… reformulezi, refaci, redistribui, comprimi (lather, rinse, repeat). Acest proces duce in cele din urma la un rezultat final, cel mai satisfacator pana in acel moment. Indoielile insa nu dispar, ci persista, cresc odata cu fiecare incercare, pana in momentul in care sunt atat de multe incat se anuleaza reciproc. In acel scurt moment de siguranta dai click pe butonul „send”. Iar imediat ce ai facut asta, criticile reapar, inzecite, torturandu-te in fiecare secunda.
Am avut unele indoieli cu privire la citirea eseurilor, pentru ca ceea ce eu imi doream sa scriu nu putea fi perfect conturat pe o intindere mica, deoarece, pe alocuri, eseul se deplaseaza usor spre zone filozofice si metafizice, care in general necesita macar o a doua aruncare de privire. Inteleg acum ca totul a fost citit, recitit si analizat ori de cate ori a fost nevoie. Obiectivitatea, profesionalismul, seriozitatea evaluarii au fost, in mod evident, mai presus de orice indoiala.
Cel mai tensionant moment al competitiei este anuntarea participantilor etapei a treia. Nu momentul trierii in urma interviului, nu momentul anuntarii castigatorului. Nu ma intelegeti gresit, tensiunea pluteste mereu in aer; dar e mult mai mare la finalul probei eseului. Pentru ca, in momentul in care te numeri printre primii 20 de copii din tara, lumea (sau macar un colt al ei) este ca si a ta. Deja te poti considera creativ, castigator… excelent.
Imi amintesc perfect acea dimineata de aprilie, in care verificam site-ul concursului la fiecare cinci minute. Am realizat in cele din urma ca exageram si ca in cinci minute nu se pot schimba multe; asa ca am inceput sa ma uit pe site la fiecare sfert de ora, pana cand am vazut o postare numita simplu „Etapa a III-a”. Iar cand mi-am vazut numele (care era si ultimul pe lista) nu mi-a venit sa cred. Timp de cateva secunde nici nu cred ca am respirat. Iar dupa alte cateva minute nu puteam articula o propozitie coerenta, doar saream si tipam de fericire.
Bineinteles, nu se termina tot aici. Mai aveam de trecut proba interviului, de la care nu stiam la ce sa ma astept. Imi imaginam un cadru incomfortabil, stanjenitor, in care aveam sa raspund la intrebari standard, care de obicei nu valorifica si nu prezinta nivelul de engleza al unui elev la adevarata sa valoare. Nu mica mi-a fost mirarea insa cand am vazut juratii zambind amabil, moment in care toate grijile si temerile mele au disparut ca prin minune. Interviul nu a fost experienta terifianta pe care mi-o imaginam, ci mai degraba o discutie relaxata, pe teme variate, in care am fost libera sa imi spun opinia asupra anumitor subiecte fara sa fiu constransa de timp. Iar juriul a fost foarte deschis, prietenos, reactionand la ceea ce discutam, incurajandu-ma cu o expresie faciala sau cu o completare scurta.
Dupa interviu, totul s-a petrecut extrem de rapid. Atat de rapid incat nici nu am avut timp sa realizez ca am trecut de ultima triere, ca urma sa merg la Bucuresti pentru festivitatea de premiere si ca, poate, voi avea sansa sa merg la Oxford.
Premierea a avut loc intr-un cadru deosebit, in Biblioteca Metropolitana din Bucuresti, un loc de-a dreptul impresionant, in care timpul parca a inghetat intr-o alta era, intr-un alt Univers al cunoasterii infinite, avand un aer coplesitor, sobru, demn. Festivitatea a debutat cu un moment artistic sustinut de Mircea, un violonist innascut, care nu are nevoie de nicio partitura, fiind un virtuoz prin excelenta. In scurtul interval de timp in care el a cantat absolut perfect, am uitat cu totii pentru cateva secunde de adevaratul motiv pentru care eram in biblioteca; insa, odata ce s-a oprit, ne-am adus brusc aminte, iar emotiile au pus stapanire pe absolut fiecare persoana prezenta la eveniment.
Premiile au fost acordate in ordine inversa, de la mentiuni la premiul I… iar eu nu imi auzeam numele. Pana cand, in final, au ramas doar doua premii de dat. Nu imi venea sa cred.
Imi amintesc vag momentul in care mi-a fost strigat numele… dupa ce mi-am vazut diploma pe care scria, printre altele, si „Oxford”, am inceput sa tremur din toate incheieturile. Imi aduc aminte ca le-am dus diplomele parintilor mei si nu le-am putut spune nimic. Doar tremuram si zambeam de bucurie.
Nivelul de engleza al copiilor care au participat la acest concurs este formidabil.Cu totii sunt niste elevi de exceptie. Cu totii sunt castigatori. Sunt copii de-a dreptul minunati, extraordinari, pe care ii admir pentru efortul depus si carora le transmit sincerele mele felicitari. M-am imprietenit chiar cu cativa dintre ei si sper sa tinem legatura si in anii ce vor urma.
Sper ca, in viitor, inca si mai multi copii sa participe la concursuri de acest gen. Astfel, competitia va fi mai acerba, dar nivelul ridicat al acesteia ar trebui privit ca un factor motivant, care sa ne determine pe noi toti sa ne fixam standarde tot mai inalte.
As incerca sa multumesc Fundatiei Dan Voiculescu, organizatorilor concursului „Pasaport pentru Excelenta” si celor de la Mirunette International Education, dar nu pot condensa in cateva cuvinte recunostinta, consideratia si respectul pe care il am pentru acestia.
Cu deosebita stima,
Andrada T. (castigatoarea unuia dintre marile premii oferite de Mirunette International Education la concursul Pasaport pentru Excelenta: o tabara internationala in Marea Britanie!)